Un mesaj care ar trebui să cutremure întreaga conducere ANP.
Asta îmi transmite un fost angajat. După ce a citit ce apare pe blogurile sindicale și în mass-media și a discutat cu colegi din poliția penitenciară, un fost polițist de penitenciare mi-a trimis un mesaj care ar trebui să cutremure sufletul oricărui angajat cu grade, de la cel mai mic la cel mai mare: A fost odată un ANP… Păcat! Câteva cuvinte care sună a rămas-bun. Nu de la o profesie din care omul a ieșit deja, ci de la o instituție pe care nu o mai recunoaște.
ANP tace și deznădejdea se adâncește.
Ce ar trebui să se mai întâmple în sistemul penitenciar pentru ca cei care îl conduc să își revină? Conducerea ANP pare retrasă în cochilie, așteptând să treacă sentimentul acesta al deznădejdii care a cuprins inima atâtor polițiști de penitenciare rămași în afara cercului relațional al puterii. Numai că deznădejdea nu trece pentru că șefii tac. Se adâncește. Iar odată cu ea se pierde încrederea unor oameni care nu cer privilegii, ci motive să nu își plece capul când vorbesc despre instituția în care muncesc.
Nepăsarea de sus devine deznădejdea de jos
Cei din jurul șefimii ANP nu par să resimtă la fel de tare situația. Protejați de apropierea de putere, poate nici nu mai aud ce spun colegii lor. Iar actualul director general fie nu percepe gravitatea propriilor fapte și consecințele lor imediate, pe termen mediu sau lung, fie îl doare la patină, cum a lăsat impresia de fiecare dată când a comis-o și a avut sprijin extern. Între timp, pentru cei din afara cercului, nepăsarea de sus devine deznădejdea de jos. Câtă încredere trebuie să se mai piardă până când acest strigăt va fi auzit?
