Există un mecanism social pe care sociologii îl descriu simplu: mimetismul social. Oamenii tind să se așeze lângă cei care le oferă validare, confort și protecție simbolică. Preferă proximitatea celor „cu materiale pe ei”, a celor vizibili și bine poziționați, decât să stea la masa celui mai necăjit. Nu din răutate, ci din instinct de integrare și autoprotecție. Vezi oaspeții, premianții și Cenușăresele de pe site-ul www.fsanp.ro! Citind articolul de pe FSANP, vei înțelege articolul acesta.
Același reflex apare și în instituții.
În sistemul penitenciar, fenomenul are și o explicație de imagine. Pușcăriile nu sunt „sexy”. Nu produc eroi de film, nu apar în reportaje cu salvări spectaculoase și nici nu oferă capital simbolic comparabil cu alte instituții de forță. Armata are epopeea ei publică, pompierii au intervențiile dramatice care ajung în prime-time. Poliția la fel. Penitenciarele au, în schimb, rutină și o muncă invizibilă pentru publicul larg: lupta cu „hoțul”.
Propriul ritual de validare al penitenciarelor
Într-un astfel de context, sistemul penitenciar tinde să dezvolte propriul ritual de validare. Bilanțurile devin astfel de momente. Prin simple prezentări de cifre, se reafirmă ierarhii, se menține confortul narativ exagerat și se confirmă o anumită imagine a poliției penitenciare. FALSĂ! Cel puțin așa a arătat Bilantul pe 2024.
Zona de confort a bilanțurilor
Privite din exterior, aceste momente transmit uneori senzația că sistemul preferă zona de confort. Se repetă aceleași formule, aceleași locații, aceleași cadre care arată bine în fotografii. În ultimii ani, unele bilanțuri regionale au început să semene mai degrabă cu evenimente protocolare. Anul trecut, o regiune și-a ținut bilanțul la Palatul Bánffy, iar anul acesta într-un muzeu de istorie din oraș. Decoruri frumoase, cadre potrivite pentru fotografii și un aer de festivism care începe să pară disproporționat pentru o instituție care administrează, totuși, deținuți.
Comparația vine aproape inevitabil: Armata nu își ține bilanțurile la filarmonică și nici poliția nu se laudă în catedrale. Bilanțul unui sistem penitenciar ar trebui, în primul rând, să fie despre penitenciare, ținut în penitenciare.
Talpa pușcăriei
Există o soluție simplă pentru a rupe această logică de mimetism instituțional: prezența directă în teren. Un director de penitenciar care vrea să înțeleagă unitatea pe care o conduce nu trebuie să rămână doar în circuitul prezentărilor în PowerPoint. Ar trebui să coboare la talpa pușcăriei, acolo unde realitatea se vede fără filtre. Pe secțiile cu un singur supraveghetor, la instanțe unde nu există tăria escortei, în dube în care plouă, la puncte de lucru unde agenții stau la temepraturi sub zero grade Celsius, în sectorul medical unde nu sunt medici și nici asistenți, prin birourile încărcate de hârtii, produs al birocrației etc. La fel e si pentru directorul general.
De ce nu avem un bilanț regional organizat la Miercurea Ciuc, nu la Aiud, la Tichilești, nu la Poarta Albă, la Deva, nu la Timișoara, la Severin, nu la Craiova, la Giurgiu, nu la Rahova, la Vaslui, nu la Iași? Acolo se vede diferența dintre statistică și realitate, dintre PowerPoint și oameni. Să vorbești real despre infrastructură, despre tensiuni zilnice și despre decizii luate în condiții dificile, cu un personal subdimensionat și cu dotări sub minimul acceptat de lege.
Simbolistica locului
În instituțiile publice, fie ele și penitenciare, contează și simbolistica locului.
Când alegi să organizezi un bilanț într-un spațiu încărcat de istorie, ar fi util să știi și ce istorie poartă acel loc. De exemplu, Castelul Bánffy de la Bonțida, reședința contelui Miklós Bánffy, fost ministru de externe al Ungariei care nu a recunoscut Unirea din 1918. Simbolurile transmit mesaje, chiar și atunci când organizatorii nu le observă ori nu le cunosc.
Echipa
Dincolo de decoruri, cifre și ceremonii, problema reală rămâne una de construcție. Ce-au putut oferi Burcu, Stanciugelu, Morar și Staicu? O echipă? O reformă? Vom vedea în Bilanțul pe 2025. Polițiștii de penitenciare așteaptă. Ce așteaptă? Nu știu. Nici eu, nici ei. Probabil să vadă în ce direcție bate vântul.
Dincolo de festivism, realitatea
Sistemul penitenciar românesc nu are nevoie de mai mult festivism. Devine tot mai grețos an de an din cauza minciunilor inserate într-un bilanț comunist. Poliția penitenciară are nevoie de luciditate și traiectorie. Bilanțurile sunt utile atunci când spun adevărul despre sistem, nu doar partea care arată bine în prezentări. Penitenciarele nu funcționează în muzee, în palate sau în săli elegante, ci în penitenciare pline de o realitate mai dură decât decorul festivității însăși..