Ieri, am citit un articol interesant, zic eu. Il redau in intregime avand convingerea ca va veti regasi in aceasta situatie indiferent de penitenciarul unde lucrati.

Mai jos, asadar, o analiza a noului stil de management penitenciar, cu presiune continua pe un personal in inferioritate numerica si o atitudine lipsita de fermitate fata de abaterile si pretentiile detinutilor. Pare ca se intampla din ce in ce mai mult in fiecare penitenciar.

Zilele trecute m-a anuntat, in particular, sefa ca domnii directori H si D in urma numeroaselor informatii venite pe filiera paza cum ca eu tip la detinuti si “le dau foc” au dispus ca eu sa nu mai merg la consultatii si la activitati pe sectiile de detinere! I-am explicat sefei  doua aspecte care mi-au venit instant in minte:

ca a permis interferente in activitatea compartimentului condus de ea inacceptabile si care o vor aduce intr-un viitor nu prea indepartat in imposibilitatea de a-si desfasura activitatea si ca aceasta dispozitie va fi imposibil de respectat in perioada verii si a concediilor de odihna.M-a rugat sa ii atrag atentia anticipat cand va fi asa ca sa nu fie luata prin surprindere.

Ceea ce m-a durut cel mai mult a fost faptul ca cei doi directori nu au manifestat nici cea mai slaba dorinta de a asculta si punctul meu de vedere, ceea ce eu o interpretez a fi o  atitudine lipsita de  profesionalism si in afara deontologiei profesionale.

Aceasta situatie m-a determinat sa fac o analiza personala a cauzelor care au determinat aceasta dispozitie, o analiza a contextului politic actual, a situatiei particulare din administratia penitenciarelor si a penitenciarului din Arad in particular, o analiza a comportamentului meu care a putut contribui la aceasta decizie.

In ceea ce priveste contextul politic axat pe liberarea detinutilor pe criterii  de conditii necorespunzatoare si afirmatii facute in spatiul public de catre ministrul Tudorel Toader despre posibile despagubiri in bani a detinutilor au determinat, in opinia mea, pe de o parte o atitudine a conducerii de tip conducere moderata (middle of road managment ) si conducere “secatuita” (impoverished managment).

Conducerea moderata cauta “calea de mijloc”, incearca sa obtina un compromis spun teoriile psihologiei organizationale, asta se traduce in sistemul nostru cu a cauta sa obtii cu orice pret “linistea”, adica detinuti linistiti.

Conducerea “secatuita” spun aceleasi teorii ale psihologiei organizationale este intalnita in  situatia in care liderul nu face decat atat cat este nevoie pentru a-si mentine postul in cadrul organizatiei. Cauzele acestui comportament, in opinia mea,  sunt lipsa unei sustineri politice ferme si atitudinea obedienta a ministrului justitiei in fata politicului.

Consecintele, cred eu, ca vor fi dramatice, nu doar ca detinutii nu vor fi linistiti ci vor castiga si mai mult tupeu ei simtindu-se incurajati de contextul politic si de atitudinea obedienta si “secatuita” a administratiei penitenciare.

In acelasi timp personalul si asa epuizat fizic va fi demotivat pana la a deveni scarbit, cei care ar trebui sa fie personalul cel mai important pentru ca au experienta de 15+ ani in sistem se vor pensiona si dintre cei tineri multi se vor reorienta, profesia de lucrator de penitenciare, in ciuda unor reale avantaje, va deveni tot mai putin atractiva.

Teoriile tranzactionale ale aceleiasi psihologii organizationale spun ca principala asertiune a acestui model este aceea ca liderul nu-si trateaza toti subordonatii in acelasi fel se contureaza doua substructuri ale ecchipei “in-group” si “out-group”.

In penitenciarele romanesti paza a fost si ramane in-group, continuam sa ne mandrim infinit mai mult cu absenta evadarilor sau cu numarul lor foarte mic decat cu interventiile comportamentale facute detinutilor si asta nu doar  pentru ca doua parte a ecuatiei este mult mai greu de cuantificat.

La toate acestea contribuie si faptul ca programele educationale care dau foarte bine pe hartie, care i-au plimbat prin toata Europa pe colegii psihologi si nu doar pe ei, nu se vad deloc din postura supraveghetorului, persoana care face cea mai grea munca in orice penitenciar, nu se face consilere propriu zisa ci se suna la medical “sa ii dati ceva lui X”, cu motivatii puerile, nu exista concret nici o interventie psihologica la cei cu numeroase autoagresiuni. Programele se fac cu detinutii scoliti si nu cu cei violenti, autoagresivi, recalcitranti.

Atitudinea general valabila este “da-i ceva” ca sa se linisteasca si nimeni nu pare dispus sa inteleaga consecintele supramedicatiei, riscurile profesionale pe care ne obliga sa ni le asumam si chiar ce bomba cu ceas se creeaza cu aceasta atitudine relaxata de tipul “ce te doare mana sa ii dai un Diazepam in plus?!”.

Despre mine realizez ca pe langa timbrul meu vocal care li se pare multora a fi o agresiune sonora, intransigenta si rigurozitatea mea determinata de ADN-ul meu pe jumatate nemtesc, determinarea mea provenita de la radacinile stramosesti paterne din Muntii Apuseni ma fac sa fiu in imposibilitatea  de a adopta aceasi atitudine relaxata a conducerii de tipul ‘ da-i ceva ca sa-l linistesti”.

Gasesc inacceptabil sa fiu tratata ca un furnizor de servicii sau de pastile, reactionez cand detnutii vin la consultatii cu lista bine facuta de pe camera ca si cu o lista de cumparaturi, se adreseaza cu “vreau…” in loc sa descrie simptome.

Nu accept sa fiu tratata ca si cand as fi ajuns sa lucrez la penitenciar ca o pedeapsa profesionala sau cu un mandat ca si detinutii si ceea ce gasesc foarte dezamagitor este ca uneori disting aceeasi atitudine si in comportamentul unor colegi angajati ai penitenciarului si ei…

In cei 20+ ani de cand lucrez in penitenciar am avut cel putin sapte directori/comandanti, aproape toti ceilalati s-au aratat mai interesati de a colabora cu medicalul, au dorit sa vina la sedinte ale noastre, sa auda  si perspectiva noastra in legatura cu anumite evenimente.

Se pare ca actuala conducere nu este receptiva la riscul administrarii cu lejeritate a medicamentelor chiar si al celor psihotrope si este pusa in alerta doar de perspectiva audierii, anchetarii, cercetarii personalului de catre parchet si procurori.

Posibil ca aceasta atitudine sa fie determinata si de certitudinea ca intr-o asemenea eventualitate unui angajat sistemul nu ii ofera o protectie reala, un suport real in timp ce demonstrarea ca moartea unui detinut s-a datorat abuzului de medicamente este mult mai greu de realizat si chiar o asemenea demonstrare a abuzului de medicamente nu poate fi cauzata de catre angajat.

Teama mea si a a noastra a celor de la medical este ca suntem pasibili a fi acuzati de neglijenta in serviciu care a cauzat efectele medicale ale abuzului medicamentos dar si pentru folosirea neglijenta a banului public, pentru ca medicamentele care se dau detinutulor inseamna bani publici.” Sursa: link

Advertisements