Deseori avem tendinta sa supraevaluam importanta muncii noastre si sa trecem prea usor cu vederea eforturile colegului de langa noi. Nu stiu cat este de normal, dar mie mi s-a intamplat. Dar si mai des se intampla sa nu intelegem ceea ce-l motiveaza pe cel ce incearca sa se autodepaseasca. Nu intelegem si nici nu ne intereseaza sa intelegem. E meseria lui. El si-a ales-o. Sa si-o faca.

Reducand la esenta poate ca asa este. Dar, daca incercam sa intelegem, descoperim munca facuta din pasiune. Omul acesta nu cere mult. Sa fie lasat sa munceasca si sa-i fie recunoscute meritele. Nu asteapta caruta cu bani. O apreciere este de mult ori suficienta. Este suficient sa-l incurajezi si entuziasmul lui il va face sa mearga pana in panzele albe.

In general nu-l intereseaza sa ocupe functii de conducere. Prea multa bataie de cap, iar el are treaba. Nu are timp de sefie. Interesul se trezeste abia atunci cand vede ca este obstructionat gratuit de vreun sef incompetent. Nu-l intereseaza faptul ca ani de zile l-a carat in spinare. Nu conteaza ca seful a avansat si s-a mentinut pe munca lui. Accepta cu usurinta faptul ca seful are salariul dublu fata de al lui. Daca acesta este pretul pe care trebuie sa-l plateasca pentru a-si asigura linistea necesara pentru a-si duce mai departe munca pe care o face din pasiune este gata sa-l plateasca fara sa se intrebe daca este moral.

Dar vine momentul in care seful nu-si mai controleaza orgoliile. Incepe sa creada ca ideile sunt chiar ale lui. Incepe sa uite de unde s-a plecat. Se trezeste in el impulsul de dominare, isi doreste sa controleze, sa-si impuna vointa, chiar daca nu are habar despre ce este vorba. Doar este sef, nu?

Si atunci prietenul nostru incepe sa deschida ochii. Vede ca este scos la concurs un post de sef mai mare sau mai mic. Sta un pic, se gandeste, analizeaza si ajunge la concluzia ca postul respectiv l-ar ajuta sa-si duca munca mai departe. Ar putea obtine rezultate chiar mai bune. Satisfactia profesionala ar fi si mai mare. Si atunci de ce nu? Daca seful, caruia ii cunoaste foarte bine nivelul, a reusit sa se descurce, imputernicit fiind atata timp, el de ce nu s-ar descurca?

Si plin de incredere se hotaraste sa se inscrie la concurs. Fie ce-o fi! Cel mai bun sa castige. Dar… abia atunci descopera ca ori nu indeplineste conditiile de studii, vechime in specialitate, inaltime sau culoare a ochilor, ori nu reuseste sa gaseasca vreo carte trecuta in bibliografie drept “must be” desi nivelul acesteia nu depaseste nivelul “Idiot’s guide”, ori nu are timpul fizic necesar pentru a obtine copii legalizate dupa toate actele care i se solicita.

Descurajat, renunta dar isi promite ca va fi atent sa vada cine indeplineste criteriile solicitate. Si descopera ca seful incompetent este candidatul ideal. SINGURUL…

Vine vremea concursului si vede cum seful cel far-de-har, si mai ales cel far-de-habar, trece proba cu proba ceva mai usor decat gasca prin apa. Vine si momentul anuntului final. Felicitari, temenele s.a.m.d. E clar! SEFUL este singurul potrivit sa ocupe postul. De data asta validat in urma unui concurs fara cusur.

Dar lucrurile nu vor mai fi niciodata la fel. Prietenul nostru a deschis deja ochii. Acum este descumpanit de credulitatea de care a dat dovada. E clar ca nu conteaza cat de bun esti. Principalul este sa fii CANDIDATUL IDEAL (asa cum a fost definit de Rosu Imparat… va mai aduceti aminte de el…?).

SEFUL se mandreste cu alergatorii lui de cursa lunga. Isi inchipuie ca a reusit sa le puna ochelarii de cal si de acum totul va merge ca uns. Dar se inseala. Pana acum alergatorii lui au participat benevol la cursa. Fara orizont, fara peisaj. Asta nu-i interesa. Doar drumul conta. Pana acum…

Acum „alergatorii” au invatat ca au o optiune. Ca intotdeauna exista o optiune. Si asemenea pustiului lui Tony Richardson au invatat ca singuratatea alergatorului de cursa lunga poate fi curmata. Chiar daca asta presupune sa te opresti din cursa cu cativa metri inainte de finalul care oricum nu-ti apartine. Pentru tine importanta a fost cursa. Acolo ai dovedit ca esti cu mult inaintea plutonului.

PS Nu vreau sa credeti ca ati citit o pledoarie impotriva sefilor. Dimpotriva. Am avut onoarea sa lucrez cu sefi in fata carora si acum imi scot palaria plin de stima nedisimulata si neprefacuta. Pur si simplu am vrut sa trag un semnal de alarma impotriva actualului sistem de promovare care este mult mai inechitabil decat vechiul sistem bazat pe propuneri de avansare venite din partea sefului ierarhic. Cel putin atunci aveai o sansa daca aveai bafta unui comandant inteligent…

Sursa: penifest.blogspot.com, 09.09.2008

Anunțuri