penitenciare.info

Textul este o scenetă de teatru satiric-politică, în stilul O scrisoare pierdută, construită ca o comedie de moravuri contemporană, cu accente de pamflet, inspirată din scrisoarea PSD semnată de Sorin Grindeanu și trimisă prim-ministrului Ilie Bolojan.

(Act unic. Cabinet de guvern. Pe masă – o scrisoare. Ștampilată. Oficială. Periculoasă.)

ILIE BOLOJAN (cu mâinile la spate):
Domnilor, avem bugetul. Trebuie adoptat.

(Intră SORIN GRINDEANU, calm, dar ferm.)

SORIN GRINDEANU:
Aveți un buget. Noi avem condiții.

ILIE BOLOJAN:
Aveți o scrisoare.

SORIN GRINDEANU:
Nu. Aveți o alegere.

CĂTĂLIN PREDOIU (rigid):
Guvernarea nu se face sub ultimatum.

SORIN GRINDEANU (întorcându-se lent):
Nu e ultimatum. E vot.

DOMINIC FRITZ (relaxat, dar atent):
Reformele nu pot fi negociate la fiecare scrisoare.

SORIN GRINDEANU:
Atunci nu le mai numiți reforme. Numiți-le asumări unilaterale.

KELEMEN HUNOR (notând calm):
Curat coaliție… dar cu termen și condiții.

ILIE BOLOJAN:
Am înțeles mesajul.

SORIN GRINDEANU:
Nu. Ați citit titlul.

(SORIN GRINDEANU ia scrisoarea de pe masă și citește, apăsat.)

SORIN GRINDEANU:
„În loc să fiți un scut pentru românii de rând și companiile românești, ați devenit un sprijin pentru multinaționale.”

(pauză)

„PSD votează bugetul… dar cu modificări obligatorii.”

(pune scrisoarea jos)

CĂTĂLIN PREDOIU:
Retorică politică.

SORIN GRINDEANU:
Aritmetică parlamentară.

DOMINIC FRITZ:
Nu putem devia de la linia fiscală pentru presiune politică.

SORIN GRINDEANU:
Nu e presiune. E condiția pentru stabilitate.

KELEMEN HUNOR:
Sau pentru instabilitate…

ILIE BOLOJAN (iritat):
Guvernul nu cedează la șantaj.

SORIN GRINDEANU (calm, direct):
Atunci nu mai aveți guvern.

(Tăcere. Greu.)

CĂTĂLIN PREDOIU (în șoaptă):
Nu putem accepta tot.

DOMINIC FRITZ:
Dacă acceptăm, pierdem credibilitate.

KELEMEN HUNOR:
Dacă nu acceptați, pierdeți majoritatea.

ILIE BOLOJAN:
Exagerați.

SORIN GRINDEANU:
Nu. Vă explic.

(pauză)

Acceptați condițiile PSD → aveți buget.
Nu le acceptați → nu aveți voturi.

(Se apropie de masă.)

SORIN GRINDEANU:
Scrisoarea nu e pentru presă. E pentru supraviețuire politică.

DOMINIC FRITZ (subtil):
Sau pentru repoziționare.

CĂTĂLIN PREDOIU:
PNL nu guvernează sub dictat.

KELEMEN HUNOR (ridicând sprânceana):
PNL nu guvernează fără voturi.

(Se lasă liniștea. Toți privesc scrisoarea.)

ILIE BOLOJAN (încet):
O vom analiza.

SORIN GRINDEANU:
Nu aveți timp de analiză. Aveți termen.

(Din fundal, CETĂȚEANUL TURMENTAT, cu un buletin în mână):
Eu… am auzit că se face bugetul…

(pauză)

Dar… dacă voi nu vă înțelegeți…

(mai încet)

Eu cu cine votez?

(Nimeni nu răspunde.)

SORIN GRINDEANU (privind direct spre ILIE BOLOJAN):
Ați primit scrisoarea. Ați înțeles mesajul. Mai rămâne un singur lucru.

(pauză scurtă)

Să decideți dacă o citiți… sau dacă o plătiți.

KELEMEN HUNOR (închizând agenda):
Curat guvernare… dar condiționată.

(Lumina scade. Scrisoarea rămâne pe masă. Nimeni nu o ia.)

CORTINA.

Spiritul de protest a murit, uniformele tac. Ce facem, soldații mei? Stăm drepți și privim cum sectorul de apărare, ordine publică și securitate națională este luat la țintă, bucată cu bucată de Ilie BOLOJAN & Co? Pensiile militare vor fi puse pe butuci, drepturile au început a fi ciuntite, iar următoarea etapă este deja pregătită: salariile. Lovitura vine metodic, iar noi TĂCEM. Cum vă vor privi copiii voștri când vor crește?

Polițiști, militari, polițiști de penitenciare, jandarmi, pompieri, ofițeri din servicii… O armată întreagă de oameni în uniformă care ar putea umple Piata Victoriei (sediul Guvernului) în câteva ore. În schimb, umplem comentariile de pe Facebook. Unii dintre ai noștri îi păzesc pe cei care taie salariile și pensiile, alții le oferă informațiile utile, alții se ocupă cu infractorii mici, în timp ce infractorii cu gulere albe din Guvern și Parlament își văd liniștiți de treabă. Urât popor de pămpălai am ajuns.

Viteji în poveștile noastre

La o bere suntem toți durii sistemului. Fiecare om în uniformă are câte o poveste despre intervenții, riscuri și cât de grea este munca lui. În discuțiile private suntem bărbați de stat, dar în spațiul public, acolo unde chiar este nevoie de eroi, devenim spectatorii propriei noastre decăderi.

Sindicatelor le place să scrie articole plângăcioase despre cât de eroică este munca noastră. Curajoșii internetului le distribuie cu mândrie și cu sindromul de fan activat până în măduva oaselor. Ne aprobăm unii pe alții pe Facebook sau TikTok și ne simțim bine pentru câteva minute, după care revenim la programul obișnuit: MUȚENIE și INACȚIUNE. Ne-o trag toți infractorii analfabeți cu funcții în stat, iar noi ne lamentăm doar pe internet sau distribuim articolele sindicatelor care scriu cât de MASCULI ALFA suntem la serviciu Adevărul este simplu și dur: suntem un sistem de MEDUZE fără coloană vertebrală..

Armata mută

Mulți așteaptă să rezolve totul un lider de sindicat sau doi. O comoditate perfectă pentru cei care stau liniștiți în fotolii sau pe canapele, postând comentarii sau dând like-uri. Un lider nu poate lupta singur cu o armată de politicieni corupți, în pixul cărora stau pensiile și salariile noastre, în timp ce zeci sau sute de mii de oameni în uniformă privesc de pe margine. Puterea stă în număr, iar numărul acesta, astăzi, preferă să rămână invizibil.

O oglindă pe care puțini o privesc

Când te uiți în oglindă, polițistule, militarule, jandarmule, polițistule de penitenciare, pompierule, ofițerule, ce vezi?

Un om care își apără profesia sau un om care așteaptă ca altcineva să o apere în locul lui? Te vezi laș, leneș, fricos? Te vezi un bărbat de stat sau un fătălău? Ce bine ar fi să vezi realitatea! Poate așa te vei trezi din propriul vis.

Purtăm bărbi aranjate și frizuri cu dungi, ne mulăm pantalonii și ne tăiem șosestele la uniformă. Poate acesta este și motivul pentru care am devenit atât de lași ori fătălăi. Ne dăm șmecheri în fața civililor cu povești din serviciu, dar când vine vorba să ne apărăm drepturile, ne transformăm într-un sistem de meduze fără coloană vertebrală. Sunteți bine cu voi, când vă simțiți așa fătălai? Unde a dispărut curajul din omul legii? Cine a domesticit omul în uniformă? Unde a dispărut instinctul de reacție al sindicalistului?

Al doisprezecelea ceas

Politicienii nu se tem de uniformă. Nu pentru că sunt ei puternici, ci pentru că suntem noi SLABI și au înțeles ceva simplu: spiritul de protest din oamenii legii a murit. Mai există însă o ultimă șansă, în al doisprezecelea ceas, oamenii legii pot demonstra că sunt aceiași bărbați din poveștile pe care le spun prietenilor la o bere, nu pe internet, nu în comentarii pe Facebook, Instagram sau TikTok..

În stradă, flăcăii mei!

Există un mecanism social pe care sociologii îl descriu simplu: mimetismul social. Oamenii tind să se așeze lângă cei care le oferă validare, confort și protecție simbolică. Preferă proximitatea celor „cu materiale pe ei”, a celor vizibili și bine poziționați, decât să stea la masa celui mai necăjit. Nu din răutate, ci din instinct de integrare și autoprotecție. Vezi oaspeții, premianții și Cenușăresele de pe site-ul www.fsanp.ro! Citind articolul de pe FSANP, vei înțelege articolul acesta.

Același reflex apare și în instituții.

În sistemul penitenciar, fenomenul are și o explicație de imagine. Pușcăriile nu sunt „sexy”. Nu produc eroi de film, nu apar în reportaje cu salvări spectaculoase și nici nu oferă capital simbolic comparabil cu alte instituții de forță. Armata are epopeea ei publică, pompierii au intervențiile dramatice care ajung în prime-time. Poliția la fel. Penitenciarele au, în schimb, rutină și o muncă invizibilă pentru publicul larg: lupta cu „hoțul”.

Propriul ritual de validare al penitenciarelor

Într-un astfel de context, sistemul penitenciar tinde să dezvolte propriul ritual de validare. Bilanțurile devin astfel de momente. Prin simple prezentări de cifre, se reafirmă ierarhii, se menține confortul narativ exagerat și se confirmă o anumită imagine a poliției penitenciare. FALSĂ! Cel puțin așa a arătat Bilantul pe 2024.

Zona de confort a bilanțurilor

Privite din exterior, aceste momente transmit uneori senzația că sistemul preferă zona de confort. Se repetă aceleași formule, aceleași locații, aceleași cadre care arată bine în fotografii. În ultimii ani, unele bilanțuri regionale au început să semene mai degrabă cu evenimente protocolare. Anul trecut, o regiune și-a ținut bilanțul la Palatul Bánffy, iar anul acesta într-un muzeu de istorie din oraș. Decoruri frumoase, cadre potrivite pentru fotografii și un aer de festivism care începe să pară disproporționat pentru o instituție care administrează, totuși, deținuți.

Comparația vine aproape inevitabil: Armata nu își ține bilanțurile la filarmonică și nici poliția nu se laudă în catedrale. Bilanțul unui sistem penitenciar ar trebui, în primul rând, să fie despre penitenciare, ținut în penitenciare.

Talpa pușcăriei

Există o soluție simplă pentru a rupe această logică de mimetism instituțional: prezența directă în teren. Un director de penitenciar care vrea să înțeleagă unitatea pe care o conduce nu trebuie să rămână doar în circuitul prezentărilor în PowerPoint. Ar trebui să coboare la talpa pușcăriei, acolo unde realitatea se vede fără filtre. Pe secțiile cu un singur supraveghetor, la instanțe unde nu există tăria escortei, în dube în care plouă, la puncte de lucru unde agenții stau la temepraturi sub zero grade Celsius, în sectorul medical unde nu sunt medici și nici asistenți, prin birourile încărcate de hârtii, produs al birocrației etc. La fel e si pentru directorul general.

De ce nu avem un bilanț regional organizat la Miercurea Ciuc, nu la Aiud, la Tichilești, nu la Poarta Albă, la Deva, nu la Timișoara, la Severin, nu la Craiova, la Giurgiu, nu la Rahova, la Vaslui, nu la Iași? Acolo se vede diferența dintre statistică și realitate, dintre PowerPoint și oameni. Să vorbești real despre infrastructură, despre tensiuni zilnice și despre decizii luate în condiții dificile, cu un personal subdimensionat și cu dotări sub minimul acceptat de lege.

Simbolistica locului

În instituțiile publice, fie ele și penitenciare, contează și simbolistica locului.

Când alegi să organizezi un bilanț într-un spațiu încărcat de istorie, ar fi util să știi și ce istorie poartă acel loc. De exemplu, Castelul Bánffy de la Bonțida, reședința contelui Miklós Bánffy, fost ministru de externe al Ungariei care nu a recunoscut Unirea din 1918. Simbolurile transmit mesaje, chiar și atunci când organizatorii nu le observă ori nu le cunosc.

Echipa

Dincolo de decoruri, cifre și ceremonii, problema reală rămâne una de construcție. Ce-au putut oferi Burcu, Stanciugelu, Morar și Staicu? O echipă? O reformă? Vom vedea în Bilanțul pe 2025. Polițiștii de penitenciare așteaptă. Ce așteaptă? Nu știu. Nici eu, nici ei. Probabil să vadă în ce direcție bate vântul.

Dincolo de festivism, realitatea

Sistemul penitenciar românesc nu are nevoie de mai mult festivism. Devine tot mai grețos an de an din cauza minciunilor inserate într-un bilanț comunist. Poliția penitenciară are nevoie de luciditate și traiectorie. Bilanțurile sunt utile atunci când spun adevărul despre sistem, nu doar partea care arată bine în prezentări. Penitenciarele nu funcționează în muzee, în palate sau în săli elegante, ci în penitenciare pline de o realitate mai dură decât decorul festivității însăși..